Din punctul de vedere al medicinei, multe lucruri s-au întâmplat, care nu mi s-au părut normale („eu în momentul acela nu ştiam cum ar trebui sa fie lucrurile normale”):

Cei ce dedicau timp echipelor sportive, în majoritatea lor o făceau din pasiune (foşti jucători, puţini la număr) sau ca fiind o modalitate de „a iesi” în altă lume – şi aceştia nu aveau un interes special în medicina sportivă. Am avut parte în toată această perioadă de o gamă foarte variată de medici la echipa natională (nu am sa dau nume din teama că am să omit pe cineva) – de la oameni care erau mai mult interesaţi de aspectul turistic al deplasărilor la doctori care petreceau timpul cu sportivii (şi cu mine personal, in training in medicina sportivă - îmi aduc aminte că aveam şedinţe speciale în care am învăţat cum să tratez diferite probleme de sanatate ale colegilor). În acele timpuri doctorii echipei erau direcţionati şi dominaţi de conducătorii delegaţiei („Lasă’l mă că poate... ” sau „Ce zici doctore? Imi spui tu mie ? ... am mai vazut eu cazuri ca astea ”). În aceste condiţii, observând comportamentul „mangerilor” (total lipsit de respect) vis-a-vis de doctor, nu e de mirare că jucătorii au început să se adreseze pe acelaşi ton medicului – se pierduse orice relaţie medic-pacient, făcând imposibilă practicare medicinii. Extrem de grav!. Unii doctori au renunţat, alţii au continuat în aceste condiţii şi, astfel, progresul a fost foarte lent, dacă nu inexistent. Orgnizarea şi structurarea unei echipe medicale în rugby, la nivel naţional şi de club, a fost înlocuită cu găsirea unui medic (preferat al FRR sau al clubului) căruia i se acorda un buget minim, şi i se „dicta” cum să işi practice meseria . Ameninţarea cu expresia „putem lua pe altul" funcţiona în cea mai mare parte. Şi aceasta a continuat până în 2003 la Cupa Mondială în Australia când medicul lotului (care facuse toate deplasările cu echipa şi participase la cantonament şi turnee de calificari) a fost înlocuit cu un medic francez simpatic, preferat de antrenori (vorbeau aceeaşi limbă) – care s-a bucurat enorm de o vacanţă de 4 săptămâni şi un turism de calitate cu echipa României, uneori fiind chiar iritat de accidentarile sportivilor în timpul turneului. Absolut inacceptabil.

De atunci, îmi place să cred că lucrurile s-a schimbat spre bine şi imi doresc să văd că se vor îmbunătăţii şi se va face efort spre organizarea şi structurarea acestui important departament.

Experienţa personală în rugby şi medicina în Irlanda

Într-o ţară în care rugbyul este cultură, educaţie, semn al succesului şi reuşitei am avut şansa să cunosc ambele domenii (rugbyul şi medicina) din interior. În domeniul medicinei, unde toţi pun accent pe sport, a fi jucator de rugby e ceva normal (spirit de echipă, educaţie etc). Iar dacă mai eşti şi jucător bun şi caştigi cu echipa spitalului, cariera medicală se deschide. În rugby, daca eşti doctor iarăşi e normal şi de preferat – „nu mai e nevoie sa chemam un alt doctor la meci” (de multe ori a trebuit sa intervin la accidente ca jucator, chiar daca era un jucator din echipa adversă).

La nivel profesionist ( provincii şi naţională), de curând am avut onoarea să mă ocup de Irlanda U21, ca medic. În acea lume profesionistă totul este altfel – foarte organizat şi delimitat, în care fiecare participant este responsabil şi are poziţia sa foarte bine definită.

Structura staff-ului medical IRFU.

1. IRFU Medical Chief Officer – reprezintă medicul angajat de IRFU care coordonează întreaga activitate a staff-ului medical:

2. Medicii specialişti in medicina sportivă:

3. Consultanţi pe domenii de specialitate, ataşaţi IRFU:

4. Fizioterapeuţi

Aş vrea, în încheiere, să dau un exemplu ce l-am trait de curând, ca medic sportiv pentru Irlanda U21. Înainte de convocare (3 zile în week-end) fiecare jucator primeşte un mesaj text pe telefon şi e obligat să raspundă informând medicul lotului national despre starea de sănătate şi dacă are probleme medicale (şi de ce natură). Dacă da, este contactat personal jucătorul şi apoi medicul de la echipa de club a jucătorului pentru a stabili exact gravitatea problemei. Astfel, când jucatorii se întâlnesc, staff-ul tehnic şi managerial ştiu exact starea de sănătate a lotului. Problemele care au necesitat consult medical mi-au fost raportate prin telefon şi într-o vizită de 2 ore, seara, am văzut cazurile ce trebuiau examinate. Într-un raport medical am informat staff-ul tehnic şi managerial despre starea fiecarui jucător accidentat şi tratamentul fiecăruia, perioada de repaus etc.

Deşi fiecare sistem are deficienţele sale, acesta mi s-a parut a fi un unul extrem de bine organizat şi structurat, în care fiecare are rolul său bine stabilit şi işi face treaba cu responsabilitate fără a fi pus sub presiune de non-specialişti .