Stressul oxidativ

  Termenul de stress oxidativ a fost definit pentru prima dată în 1985 ca o alterare a balanţei dintre pro-oxidanţi versus antioxidanţi, în favoarea primei forme (Sies 1985).
  Odată cu desluşirea aproape în amănunt a mecanismelor moleculare care conduc la instalarea stressului oxidativ, definiţia stressului oxidativ a fost reformulată, astfel Dean Jones propune redefinirea acestui termen ca “o întrerupere a controlului semnalizării redox”  (Jones 2006).
  Indiferent dacă această nouă formulare va câştiga sau nu teren în faţa celei vechi, ea anticipează rezultatele  stressului oxidativ.
 O abordare comună pentru evaluarea stressului oxidativ în sistemele biologice implică dozarea moleculelor redox sensibile, dacă acestea cresc sau dacă descresc ca răspuns la fenomenul de stress oxidativ.
  În general, markerii de stress oxidativ posedă următoarele calităţi: chimic unici şi detectabili, cresc sau descresc pe perioada stressului oxidativ, au o durată de existenţă relativ lungă şi nu sunt afectaţi de alte procese celulare (ciclul celular, metabolism, etc) (Halliewll 2007).

  Au fost identificate multe molecule a căror caracteristică se identifică cu cel puţin un criteriu din cele enunţate în fraza anterioară, precum şi tehnici de dozare (măsurare) a acestor biomarkeri (Davies 1999, Diplok 2000, Han 2000, Hwang 2007, Jones 2006,  Roberts 2000,  Sachdev 2008).
  În timpul stressului oxidativ pro-oxidanţii inactivează sistemul antioxidant de apărare  celulară,  iar constituienţii celulari suferă procese de alterare morfo-funcţională care duc la  aşa-numitul” proces de apoptoză grăbită”.
  Astfel în sistemele biologice stressul oxidativ este caracterizat de următorii parametri: creşterea şi formarea de specii chimice cu caracter oxidant, scăderea antioxidanţilor cu greutate moleculară mică şi a celor lipo-solubili, tulburări ale balanţei redox celulare, alterarea oxidativă a componentelor celulare (biomembrane, proteine, ADN, ARN,).

  Prin urmare, biomarkerii stressului oxidativ se încadrează în una din cele patru categorii:
1. Prima categorie de biomarkeri ai stresului oxidativ implică detectarea oxidanţilor.

OXIDANŢI:
- radicalul superoxid
- radicalul hidroxil
- peroxidul de hidrogen
- radicalul peroxinitrit
- radicalul hipoclorit
- alţi radicali

2. A doua clasă de biomarkeri ai stresului oxidativ implică dozarea antioxidanţilor tisulari.

ANTIOXIDANŢI:
- glutationul
- ascorbatul
- α-tocoferol
- capacitatea antioxidantă totală

3. A treia  clasă  de biomarkeri ai stresului oxidativ implică evaluarea modificărilor oxidative suferite de biomolecule.

PRODUŞI AI OXIDĂRII:
-  izoprostan
-  nitrotirozina
-  8-OH-dG
-  malonildialdehida

4.  A patra clasă  de biomarkeri ai stresului oxidativ implică măsurarea balanţei redox celulare.

BALANŢA PRO-OXIDANŢI/ANTIOXIDANŢI:
- raportul GSH/GSSG
- statutul redox al cisteinei
- raportul –SH/-S-S-

  Prin urmare pentru a confirma prezenţa stresului oxidativ la nivelul diferitelor ţesuturi este necesar să luăm în studiu cel puţin două clase de biomarkeri, deoarece toate sistemele chimice, cât şi cele biologice comunică între ele.


continuare ...   →   Bibliografie