Stressul
oxidativ
Termenul
de
stress oxidativ a fost definit pentru prima
dată în 1985
ca o
alterare a balanţei dintre pro-oxidanţi versus antioxidanţi,
în
favoarea primei forme (
Sies 1985).
Odată cu desluşirea aproape
în amănunt a mecanismelor moleculare care conduc la
instalarea
stressului oxidativ, definiţia stressului oxidativ a fost reformulată,
astfel Dean Jones propune redefinirea acestui termen ca “
o
întrerupere a controlului semnalizării
redox” (
Jones
2006).
Indiferent dacă această nouă
formulare va
câştiga sau
nu teren în faţa celei vechi, ea anticipează
rezultatele
stressului oxidativ.
O abordare comună pentru
evaluarea
stressului
oxidativ în sistemele biologice implică dozarea moleculelor
redox
sensibile, dacă acestea cresc sau dacă descresc ca răspuns la fenomenul
de stress oxidativ.
În general, markerii
de stress
oxidativ
posedă următoarele calităţi: chimic unici şi detectabili, cresc sau
descresc pe perioada stressului oxidativ, au o durată de existenţă
relativ lungă şi nu sunt afectaţi de alte procese celulare (ciclul
celular, metabolism, etc) (
Halliewll 2007).
Au fost
identificate
multe molecule a căror caracteristică se identifică cu cel puţin un
criteriu din cele enunţate în fraza anterioară, precum şi
tehnici
de dozare (măsurare) a acestor biomarkeri (
Davies 1999, Diplok
2000,
Han 2000, Hwang 2007, Jones 2006, Roberts 2000,
Sachdev
2008).
În timpul stressului
oxidativ pro-oxidanţii
inactivează
sistemul antioxidant de apărare celulară, iar
constituienţii celulari suferă procese de alterare morfo-funcţională
care duc la aşa-numitul”
proces de
apoptoză
grăbită”.
Astfel
în sistemele biologice
stressul
oxidativ este caracterizat de următorii parametri: creşterea şi
formarea de specii chimice cu caracter oxidant, scăderea
antioxidanţilor cu greutate moleculară mică şi a celor lipo-solubili,
tulburări ale balanţei redox celulare, alterarea oxidativă a
componentelor celulare (biomembrane, proteine, ADN, ARN,).
Prin
urmare, biomarkerii stressului oxidativ se încadrează
în una din cele patru categorii:1.
Prima categorie
de biomarkeri ai stresului oxidativ implică detectarea oxidanţilor.OXIDANŢI:
-
radicalul superoxid
- radicalul hidroxil
-
peroxidul de hidrogen
- radicalul peroxinitrit
-
radicalul hipoclorit
- alţi radicali
2.
A
doua clasă de biomarkeri ai stresului oxidativ implică dozarea
antioxidanţilor tisulari.ANTIOXIDANŢI:
-
glutationul
- ascorbatul
- α-tocoferol
-
capacitatea antioxidantă totală
3.
A treia clasă de biomarkeri ai stresului oxidativ
implică
evaluarea modificărilor oxidative suferite de biomolecule.PRODUŞI
AI OXIDĂRII:
- izoprostan
-
nitrotirozina
- 8-OH-dG
-
malonildialdehida
4.
A patra
clasă de biomarkeri ai stresului oxidativ implică măsurarea
balanţei redox celulare.BALANŢA
PRO-OXIDANŢI/ANTIOXIDANŢI:
- raportul
GSH/GSSG
-
statutul redox al cisteinei
- raportul –SH/-S-S-
Prin
urmare pentru a confirma prezenţa stresului oxidativ la nivelul
diferitelor ţesuturi este necesar să luăm în studiu cel puţin
două clase de biomarkeri, deoarece toate sistemele chimice,
cât
şi cele biologice comunică între ele.
continuare
... →
Bibliografie