Luate la un loc, sedentarismul (lipsa efortului fizic) şi dieta incorectă, reprezintă a doua cauză care stă la baza deceselor, fumatul fiind prima cauză. Şi totuşi oamenii zilelor noastre devin din ce în ce mai rezistenţi la sfaturile de a presta activităţi fizice cu regularitate. Astfel încât, chiar în SUA - unde gradul de sensibilizare şi educatie pentru mişcare este printre cele mai ridicate din lume - peste 2/3 dintre vârstnici nu prestează cu regularitate activităţi fizice.
    Creşterea evidentă a speranţei de viaţă este o realitate a ultimei jumătăţi de secol şi poate fi considerată că reprezintă un succes al dezvoltării societatii umane. Dar a trăi (a fi în viaţă) pur şi simplu, un număr cât mai mare de ani, nu trebuie să reprezinte singurul scop al individului şi al societăţii; se vorbeşte din ce în ce mai frecvent şi mai insistent despre aşa-numita calitate superioara a vietii. Ca atare, fiecare individ, fără excepţie, trebuie sensibilizat la acest concept şi stimulat să facă tot ce este necesar pentru a accede la el, iar în cazul celor de peste 65 – 70 de ani măcar pentru a accede la aşa-numita „viaţă activă”. Prin „viata activa” se înţelege situaţia în care persoana vârstnică nu prezintă o infirmitate majoră sau o dizabilitate, şi este independenta (adică nu are nevoie de ajutorul altora) din perspectiva activităţilor indispensabile de zi cu zi, deci se poate îmbrăca, deplasa, alimenta şi spala singură.
      Importanţa acestui concept este deosebit de mare, atât din perspectiva individului în cauză, cât şi din perspectiva familiei căreia îi aparţine, a comunităţii în care trăieşte şi a societăţii în general. Altfel spus, speranţa de viaţă activă reprezintă un indicator mult mai bun al performanţelor sistemului social, decât simpla speranţă de viaţă, iar la îmbunătăţirea acestui indicator poate, şi trebuie să contribuie, într-o măsură substanţială, şi specialistul în sportul pentru toţi. Ceea ce face ca, în cazul populaţiei vârstnice, obiectivul principal al societăţii în general şi al specialistului în activitate fizică, în special, devine prelungirea vieţii active a tuturor persoanelor în vârstă cărora li se adreseaza.

      Ce ar trebui să însemne asta ?
     Potrivit unui studiu efectuat în 1983 de către KATZ şi colab., speranţa de viaţă activa descreşte cu vârsta individului, cea mai dramatică descreştere producându-se după vârsta de 79 ani. Astfel, la persoanele de 65 – 69 ani, ne putem aştepta ca ele să mai aibă parte de o viaţă activă încă 10 ani, în timp ce la cele cu vârsta cuprinsă între 80 şi 84 de ani, ne putem aştepta ca ele să mai rămână independente încă 4,7 ani. În sfârşit, speranţa de viaţă activă la persoanele de peste 85 de ani, este de ….doar 2,9 ani.
      Ei bine, dacă împreună cu alte măsuri (alimentatie, asistenta medicala etc), programele de activităţi fizice oferite fac ca speranţa de viaţă activă să crească (măcar la o parte dintre indivizi), aceasta generează nu numai o mare satisfactie (pentru persoanele în cauză, pentru familiile lor şi pentru specialiştii Spt – satisfacţie profesională), ci şi o reducere a poverii sociale pe care o constituie ingrijirea şi intretinerea unui bătrân dependent, cu un handicap sau o dizabilitate.

Pagina urmatoare: