4.
Nevoia
de activitate fizică la batrani, sau dilema „speranta de
viata”
versus „speranta de viata activa”
Luate
la un loc, sedentarismul (lipsa efortului fizic) şi dieta
incorectă, reprezintă a doua cauză care stă la baza deceselor,
fumatul fiind prima cauză. Şi totuşi oamenii zilelor noastre devin
din ce în ce mai rezistenţi la sfaturile de a presta
activităţi fizice cu regularitate. Astfel încât,
chiar
în SUA - unde gradul de sensibilizare şi educatie pentru
mişcare este printre cele mai ridicate din lume - peste 2/3 dintre
vârstnici nu prestează cu regularitate activităţi fizice.
Creşterea
evidentă a speranţei de viaţă este o realitate a ultimei
jumătăţi de secol şi poate fi considerată că reprezintă un
succes al dezvoltării societatii umane. Dar a trăi (a fi în
viaţă) pur şi simplu, un număr cât mai mare de ani, nu
trebuie să reprezinte singurul scop al individului şi al
societăţii; se vorbeşte din ce în ce mai frecvent şi mai
insistent despre aşa-numita calitate superioara a vietii.
Ca atare, fiecare individ, fără excepţie, trebuie sensibilizat la acest
concept şi stimulat să facă tot ce este necesar pentru a
accede la el, iar în cazul celor de peste 65 – 70
de ani măcar
pentru a accede la aşa-numita „viaţă activă”. Prin
„viata activa”
se
înţelege situaţia în care
persoana vârstnică nu prezintă o infirmitate majoră sau o
dizabilitate, şi este independenta (adică nu are nevoie de
ajutorul altora) din perspectiva activităţilor indispensabile de
zi cu zi, deci se poate îmbrăca, deplasa, alimenta şi spala
singură.
Importanţa acestui concept este
deosebit de mare, atât din
perspectiva individului în cauză, cât şi din
perspectiva familiei căreia îi aparţine, a comunităţii
în
care trăieşte şi a societăţii în general. Altfel spus, speranţa
de viaţă activă reprezintă un indicator
mult mai
bun al performanţelor sistemului social, decât simpla speranţă
de viaţă, iar la îmbunătăţirea
acestui
indicator poate, şi trebuie să contribuie, într-o măsură
substanţială, şi specialistul în sportul pentru toţi. Ceea
ce face ca, în cazul populaţiei vârstnice,
obiectivul
principal al societăţii în general şi al specialistului
în
activitate fizică, în special, devine prelungirea vieţii
active a tuturor persoanelor în vârstă cărora li se
adreseaza.
Ce ar trebui să
însemne asta ?
Potrivit unui studiu
efectuat în
1983 de către KATZ şi colab., speranţa de viaţă activa descreşte cu
vârsta individului, cea mai dramatică
descreştere producându-se după vârsta de 79 ani.
Astfel, la persoanele de 65 – 69 ani, ne putem aştepta ca ele
să
mai aibă parte de o viaţă activă încă 10 ani, în
timp ce la cele cu vârsta cuprinsă între 80 şi 84
de
ani, ne putem aştepta ca ele să mai rămână independente
încă 4,7 ani. În sfârşit, speranţa de
viaţă
activă la persoanele de peste 85 de ani, este de ….doar 2,9
ani.
Ei bine, dacă
împreună cu alte
măsuri (alimentatie, asistenta medicala etc), programele de
activităţi fizice oferite fac ca speranţa de viaţă activă să
crească (măcar la o parte dintre indivizi), aceasta generează nu
numai o mare satisfactie (pentru persoanele în cauză, pentru
familiile lor şi pentru specialiştii Spt – satisfacţie
profesională), ci şi o reducere a poverii sociale pe care o
constituie ingrijirea şi intretinerea unui bătrân
dependent, cu un handicap sau o dizabilitate.
Pagina
urmatoare:
20
octombrie 2006