Rezumat
Într-o lume în care informaţia ne invadează, timpul parcă se contractă, sarcinile de la serviciu devin din ce în ce mai multe, mai complexe, diversificate şi mai urgente, apar tot mai frecvent simptome ale unor boli care până în urmă cu câţiva ani de zile nu erau descrise în tratatele de medicină clasică. Este cazul şi sindromului burn-out. Prezentul articolul îşi propune să aducă în atenţie simptomatologia acestui sindrom precum şi metode de prevenire aplicabile în această situaţie, mai ales pentru că multe dintre soluţiile de tratament sunt în strânsă corelare cu practica exerciţiului fizic şi cu managementul stresului.

  Sindromul de burn-out este o stare de epuizare fizică, emoţională şi mentală cauzată de implicarea individului pe termen lung în situaţii solicitante. În 1981, Maslach si Jackson, citaţi de M. Zlate, propuneau următoarea definiţie pentru burn-out: „un sindrom de epuizare emoţională, de depersonalizare şi de reducere a realizării profesionale apărut la indivizii implicaţi profesional alături de alţii”. Cu alte cuvinte este vorba de sindromul stresului cronic la locul de muncă.
   În 1974, Herbert Freudenberger, medic în New York, a folosit pentru prima dată noţiunea de „burn-out".
   Există conexiuni între sindromul burn-out şi variabilele demografice cum sunt sexul, vârsta şi vechimea în muncă. Diverse cercetări (Pedrabissi, Rolland şi Santinello, 1993) au scos în evidenţă că sexul feminin, vârsta medie şi cea înaintată, dar şi diversitatea activităţii profesionale (cei care suplinesc posturi ce necesită diferite calificări) au influenţă asupra formelor de manifestare ale fenomenului.
   Sindromul de epuizare profesională îi afectează mai ales pe aceia care au ales să lucreze cu oamenii (de exemplu: profesorii, educatorii, personalul medical, avocaţii, funcţionarii publici). Evident că nu toţi vor fi afectaţi în egală măsură, unii vor experimenta un nivel maxim de stres, în timp ce alţii se vor adapta mai uşor.
  Zahărul, cafeaua, ceaiul negru, cafeina, nicotina sau alcoolul sunt unanim acceptaţi ca factori care favorizează şi potenţează instalarea sindromului de oboseală cronică.
  Cei predispuşi la a dezvolta un astfel de sindrom sunt cei care au anumite caracteristici de personalitate: idealism, supraangajare în profesie, dorinţa de a performa, nevoia crescută de aprobare din partea celorlalţi, un respect de sine scăzut, vulnerabilitatea în faţa excesului de cereri, incapacitatea de a refuza, sentimentul de vină faţă de îndeplinirea propriilor nevoi, nerăbdare, grabă. Totul începe de la pierderea echilibrului între solicitările primite şi propriile resurse. De cele mai multe ori, persoana alege singură să se supra-responsabilizeze din dorinţa de a avea un statut mai bun, de a câştiga mai bine sau pentru a evita alte sarcini importante ale vieţii, cum ar fi relaţia intimă sau prietenii. Astfel, deşi factorii stresori sunt identici pentru toţi cei care lucrează într-un domeniu, doar unii vor ajunge să sufere de epuizare psihică şi fizică, pentru că doar unii folosesc supra-angajarea în muncă drept scuză pentru a evita angajarea într-o relaţie intimă semnificativă sau în relaţii sociale (cele două tipuri de relaţii sunt cele care pot crea şi oferi echilibru unui individ). Se ajunge ca într-un fel de spirală: persoanele nu pot opri munca pentru că nu-şi pot lua pauze (acestea sunt percepute ca un pericol de a pierde ceea ce au construit până în momentul respectiv) şi decid să muncească în continuare şi mai mult pentru consolidarea poziţiei în care se află. Mulţi nu pot opri munca, nu-şi iau pauze. Cu cât îşi consolidează poziţia la locul de muncă, cu atât mai mult se responsabilizează singuri. În cazul lor, orice schimbare în rutina zilnică produce o stare de nesiguranţă ceea ce conduce automat spre frica de eşec. Astfel, continuă să muncească, să se îndepărteze de oameni pentru ca apoi, să se înstrăineze şi să fie din ce în ce mai absenţi din viaţa de cuplu sau cea socială.
  Obţinerea rezultatelor sau a performanţelor, în orice domeniu, presupune implicarea conştientă într-un proces evolutiv, în spirală ascendentă şi de cele mai multe ori ireversibil (figura 1).


  Desigur că perfecţionarea profesională şi dezvoltarea abilităţilor în domeniul carierei sunt procese care implică un anumit grad de stres. Stresul este o reacţie a organismului la un potenţial pericol, care poate fi fie fizic sau de ordin psihic. Pericolul poate fi real sau imaginar ^nota1. De fapt, de multe ori oamenii îşi declanşează singuri reacţiile stres numai prin simpla direcţionare a gândurilor. Iniţial are loc o descărcare de adrenalină care determină comportamentul uman clasic - fie de fugă, fie de luptă – ceea ce se traduce în comportamente de tipul: a accelera sau a frâna brusc, a gesticula, a scrie cât mai mult la calculator, a comunica pe internet, a munci fizic, a mânca, a deretica - toate aceste reacţii au în comun disproporţionalitatea (cantitativă şi calitativă) acţiunii faţă de stimulul care a produs reacţia persoanei. În planul reacţiilor organismului menţionăm numai cele mai evidente dintre multiplele modificări la care este supus corpul: creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale, contracţia musculaturii scheletice, creşterea nivelului de glucoză, etc. Toate acestea mecanisme sunt de protecţie imediată a corpului. Dacă stresul se prelungeşte sunt depăşite capacităţile de adaptare ale organismului la factorii de pericol, ceea ce conduce la instalarea unor afecţiuni cum sunt: hipertensiunea arterială, accidentul vascular cerebral, infarctul miocardic, ulcerul duodenal, migrenă repetate, cancer, alergie, astm, durere cronică de spate, artrită. Efectele stresului prelungit se manifestă şi în plan psihic: sunt afectate procesele gândirii, se instalează stări de apatie, se înregistrează lipsa de energie, limitarea exprimării emoţionale, afectarea relaţiilor interumane, scăderea performantelor şi, în general, se constată o deteriorare a calităţii vieţii.
  În aprilie 2006, The Chartered Management Institute din Londra a publicat rezultatele unui studiu realizat pe 1541 subiecţi. Rezultatele studiului sunt cel puţin îngrijorătoare:

• 31% dintre subiecţi şi-au pierdut simţul umorului, ceea ce a condus spre o presiune mai mare la locul de muncă
• 43% din subiecţi se enervează uşor şi reacţionează disproporţionat faţă de stimulul declanşator
• 44% din cei chestionaţi acuză migrene sau cefalee
• în 55% dintre cazuri erau prezente dureri musculare difuze
• 55% considerau că sunt constant obosiţi la muncă
• 57% dintre participanţii la chestionar suferă de insomnie
• 76% dintre cei care au răspuns recunosc că le este greu să se concentreze şi să ia decizii preferând să se izoleze faţă de cei din jur.

   Reacţiile care se produc în cazul sindromului burn-out sunt asemănătoare celor din depresie:
stare de oboseală cronică însoţită de senzaţia de epuizare extremă cu incapacitate fizică de a mai continua

• episoade dureroase acute de tip migrene, dorsalgii, tulburări digestive
• tulburări ale calităţii somnului
• iritabilitate faţă de cei apropiaţi
• scăderea randamentului la locul de muncă
• incapacitatea de a mai face faţă sarcinilor urgente
• senzaţia că munca invadează în special viaţa personală
• senzaţie progresivă de epuizare care împiedică persoana să mai răspundă sarcinilor din familie.
• Simptomatologia se accentuează treptat pentru ca într-o fază mai gravă a sindromului să apară şi:
• tendinţa de a rămâne din ce în ce mai târziu la serviciu pentru a îndeplini sarcinile pentru care altă dată timpul ajungea
• nemulţumirea faţă de profesie şi sentimentul de inutilitate legat de activitatea respectivă
• lipsa rapidităţii în executarea unor sarcini simple
• dezinteresul faţă de muncă: individul lucrează din ce în ce mai mult şi se simte invadat, pentru că nu este recunoscut la adevărata sa valoare şi pentru că are impresia că nu este plătit pe măsură, sau că munca devine un drog de care nu se poate lipsi, dar care îl apasă, senzaţie pe care o maschează cu supra-activism ineficient, de suprafaţă
• o detaşare emoţională din ce în ce mai evidentă, care poate îmbrăca o varietate de manifestări, de la absenţa emoţiilor faţă de alţii până la o totală indiferenţă la suferinţa semenilor; aceasta concomitent cu o retragere în sine sau cu o lipsă de comunicare
• lipsa reacţiei fiziologice de autoprotecţie 

Note:
 ¹ Pericolul real are la bază o amintire care ni s-a întâmplat.
   Pericolul imaginar este definit ca o construcţie în minte sub forma unor imagini/situaţii care se pot transforma în realitate sau nu.
  Pericolul, în general, nu are nici o legătură cu raţionalul, cu sfera logică ci cu zona de percepţie individuală, cu impactul emoţional, cu gradul de maturizare emoţională a subiectului respectiv

Continuare: pagina 2

publicat pe MedicinaSportiva.Ro: 1 decembrie 2010