Introducere
 În acord cu descoperirile psihologiei moderne, diferitele mişcări ale trupului reprezintă o fidelă traducere a stării emoţionale a omului. Fiecare gest sau mişcare pe care o realizăm, de la modul specific de a gesticula în timpul unui dialog şi până la atitudinile pe care le adoptăm în timpul contactului cu prietenii sau dimpotrivă, cu fiinţe pe care nu le agreăm, toate acestea ne reprezintă, ne caracterizează şi ne evidenţiază modul de a fi. Aşa cum limbajul, modul de a formula diferite fraze, sau timbrul vocii noastre pot să le transmită interlocutorilor noştri cu fidelitate mesajul nostru, la fel expresia corporală este cea mai universală formă de comunicare. Comunicarea non-verbală este permanent prezentă prin atitudinile corporale pe care le manifestăm la un moment dat şi îşi are întotdeauna originile în viaţa noastră internă, psihică şi mentală, pe care o exteriorizăm. Pentru cel care urmăreşte cu atenţie, fiecare om exprima astfel aproape continuu prin atitudinile şi expresiile corporale pe care le adoptă, fericirea, suferinţa, neplăcerea, entuziasmul, afectivitatea, indiferenţa, apatia, hotărârea, boala sau orice altă stare care îl marchează în acel moment. Fiecare stare a noastră ajunge să se concretizeze în modificări fiziologice precise. Este de ajuns să ne gândim la emoţia revederii unei persoane dragi şi să ni se accelereze aproape instantaneu pulsul şi respiraţia sau la un moment de intensă fericire care face ca întregul nostru corp să fie scăldat de o energie nervoasă uriaşă pentru a înţelege această unitate de manifestare a fiinţei umane. La fel ca momentele bune, şi stările de suferinţă determină la rândul lor contracturi musculare, modificări în sistemul nervos, în secreţiile endocrine şi, prin urmare, în activitatea organelor interne. Se poate afirma, din această perspectivă, că trupul nostru este o oglindă a vieţii noastre interioare şi a obiceiurilor noastre şi în mod similar, acestea depind într-o mare măsură de funcţionarea corectă a corpului nostru.
 Una dintre marile probleme ale fiinţei umane adulte care se încadrează în ritmul accelerat al unei vieţi urbane este tocmai pierderea gradată a contactului cu propriul corp. Deşi poate să pară o afirmaţie deplasată, foarte mulţi dintre noi nu mai suntem conştienţi de semnalele transmise în mod constat de corpul nostru.
 Educaţia şi viaţa socială cu legile şi convenţiile sale ne impun numeroase contracţii, atât mentale, cât şi corporale, care restrâng şi modifică posibilităţile noastre de expresie. Comportamentul robotizat, stereotip, pe care civilizaţia ni-l impune fără ca noi să fim întotdeauna conştienţi, sfârşeşte prin a fi atât de profund înrădăcinat în noi este considerat drept normal. Din activităţile „anti-naturale”, cum ar fi lucrul şi viaţa sedentarului, apare imposibilitatea ca omul să se exprime liber în ce priveşte corpul. El pierde contactul cu universul său corporal, şi nu mai este nici măcar capabil să se servească corect de instrumentele sale fizice de acţiune. Gesturile devin stângace, mai puţin abile, atitudinea corpului incorectă, respiraţia neregulată, superficială. Lipsa de expresie se resimte însăşi asupra vieţii emoţionale. Omul, reprimat în expresiile sale emoţionale, devine din ce în ce mai puţin capabil să descopere fineţea şi bogăţia emoţională a sufletului său. Fiinţa umană nu mai este echilibrată emoţional, se dezumanizează , se hipercerebralizează.
 Omul modern este supus unui stres permanent ce se instalează lent, insidios, sub forma unor tensiuni musculare localizate în anumite părţi ale corpului: abdomen (plex solar), aparatul respirator, muşchii cefei şi ai gâtului, sistem vegetativ. Ulcerul de stres, tahicardia, constipaţia sunt câteva expresii ale punctelor de fixare ale stărilor de anxietate. Omul supus unor astfel de tensiuni perpetue se crispează şi se adânceşte tot mai mult în această stare şi cu atât mai puţin îşi dă seama de starea fiziologică în care se găseşte. Cu siguranţă că o astfel de persoană nu se simte confortabil în propria persoană, dar este incapabilă să precizeze de unde vine starea de rău şi modul în care s-a instalat. Percepţia propriului corp este estompată, schema corporală cerebrală este alterată, expresia corporală devine foarte limitată. Diversele tehnici moderne sau tradiţionale de exprimare corporală vizează tocmai normalizarea situaţiei şi dau fiinţelor umane ocazia de a se elibera de tensiunile lor emoţionale proiectate la nivelul corpului.

 Starea emoţională şi mentală, împreună cu trupul, formează un tot care în orice moment se poate dezechilibra prin modificarea stării unei părţi. Problema cu care omul contemporan a ajuns să se confrunte poate fi rezumată sub forma unui cerc vicios, în care emoţiile perturbatoare şi necontrolate tulbură starea de sănătate a corpului şi invers, un corp încordat, cu funcţionare defectuoasă lasă o puternică amprentă în planul emoţiilor şi al gândirii respectivului individ. Acest circuit funcţionează şi în sens invers, atunci când leziuni sau tensiuni ale corpului (chiar şi numai purtarea unor haine inadecvate, prea strâmte) poate conduce, prin repetare, la disfuncţii interne şi la modificări aparent întâmplătoare, mai ales în sens negativ, ale stării psihice.
 Odată ce a fost identificată înlănţuirea în acest cerc vicios este importantă modalitatea de ieşire din situaţia nou creată.
 Există numeroase metode care pot realiza acest lucru. Din multitudinea de tehnici şi metode am experimentat asocierea: tehnica lui Alexander, tehnica de relaxare Jacobson, exerciţii care stimulează activitatea pe diferite meridiane energetice, tehnică finală de relaxare.
 Tehnica Alexander denumită astfel după creatorul ei, medicul F. Matthias Alexander, a fost descrisă ca fiind o metodă de relaxare şi reeducare musculară, ce urmăreşte totodată a aduce o stare optimă a tuturor potenţialităţilor fizice, psihice şi mentale ale individului. Metoda se bazează mai degrabă pe un nou mod de a acţiona, mult mai conştient, decontractat, în care mintea şi psihicul să preia conducerea asupra unor obişnuinţe inconştiente. Una dintre ideile de la care dr. Alexander a pornit a fost aceea că omul transformă totul – gânduri, emoţii – în diferite grade de tensiuni musculare. Prin controlul voluntar al acestor stări de tensiune de la nivelul muşchilor, precum şi prin modificarea poziţiei şi atitudinii corporale, se poate ajunge la efecte de excepţie atât în modificările stărilor interne, cât şi în ceea ce priveşte eliminarea unor afecţiuni. Rezultatele acestei tehnici au fost implementate cu succes în multiple domenii ale vieţii, de la antrenamentele atleţilor de performanţă, la arta actoricească sau la remedierea unor deficienţe ale copiilor cu dizabilităţi.
 Descoperirea terapiei Jacobson a constituit una dintre marile realizări ale psihiatriei moderne. Dr. Jacobson a observat la pacienţii săi că stările psihice negative, profund perturbate, se traduc prin contracţii musculare mai ales în partea inferioară a trunchiului şi în membrele inferioare. Relaxarea conştientă a anumitor părţi ale corpului poate conduce, în timp, la o îmbunătăţire a stării pacientului. Din acest considerent a conceput un program special prin care pacientul iniţial realiza contracţia unor segmente şi apoi relaxarea survenea mult mai simplu şi mai profund.

 În China sunt cunoscute din vechime punctele de acupunctură, existând în acest sens o adevărată artă care nu poate fi contestată. Pe baza acestor cunoştinţe şi în asociere cu exerciţiile fizice pe care le practicau luptătorii samurai, în Japonia s-a dezvoltat un complex de exerciţii fizice prin care se poate realiza stimularea meridianelor energetice, cele din acupunctură.
 Tehnica finala de relaxare este o tehnică preluată din NLP (Programarea neuroligvistică) şi adaptată necesităţilor individuale de îndepărtare mentală a durerilor sau leziunilor osteoarticulare.

continuare ...   →   Materiale şi metode
publicat pe MedicinaSportiva.Ro: 2 decembrie 2009