Metoda sugerează ideea că înotătorul trebuie întâi să se acomodeze cu apa, apoi să înveţe să-şi schimbe poziţia în apă astfel încât în permanenţă să poată respira. Un exerciţiu de adaptare mentală este compararea respiraţiei şi mişcării în apă cu cea de pe uscat.

Este un proces prin care pacientul învaţă sa fie independent fizic şi psihic. Independenta creşte treptat, în paralel cu progresul tehnicilor dobândite de înotător. Este o forma de disciplina, atât pentru înotător cat şi pentru îndrumător.

Realizarea şi controlul tuturor mişcărilor pe verticală, se face în jurul pelvisului, considerat ax transversal. Mişcarea implică controlul capului şi respiraţiei.

4. Controlul rotaţiei in plan sagital / lateral

Realizarea şi controlul oricărei mişcări in plan lateral, se face in jurul coloanei vertebrale, considerată ax longitudinal. Poate apărea în ortostatism, menţinând orizontalitatea.

Abilitatea de a controla orice rotaţie făcută într-o axă sagito-frontală (longitudinală).

Realizarea şi controlul mişcărilor ce se efectuează simultan în poziţia vertical şi lateral, permiţând, înotătorului să obţină o poziţie stabilă în apă, cu posibilităţi de control asupra respiraţiei. Prima rotaţie mixtă obţinută ar fii aceea care permite înotătorului, după intrarea în apă sau scufundare, dobândirea unei poziţii de siguranţă respiratorie proiectând capul spre înapoi pentru a aduce corpul la plutire, favorizând astfel respiraţia.

7. Impulsia

Înotătorul trebuie să fie în condiţia de a explora fundul piscinei şi de a simţi sub alta formă efectele apei asupra corpului său. Metoda presupune jocuri în care înotătorul să simtă şi să înţeleagă utilizarea impulsiei.

Utilizarea tuturor tehnicilor dobândite duce la capacitatea de a menţine corpul la suprafaţă, relaxat, anulând orice efect de turbulentă sau de alte perturbări. Înotătorul trebuie să valorifice şi să înveţe cum să obţină siguranţa personală.

Un dispozitiv plutitor este mişcat în apă pe sub înotător, de către instructor, fără ca acesta să aibă vreun contact fizic cu persoana deficientă. Înotătorul trebuie să controleze rotaţiile nedorite, fără a face mişcări de propulsie.

Înotătorul cu deficientă are, în general, membrele superioare mai funcţionale decâtmembrele inferioare. În acest caz au o acţiune motorie mai eficientă, de aici procurând primele mişcări de bază.

Când pacientul se acomodează cu apa, mişcările capului şi ale membrelor vor fi mai ample, mâinile fiind aduse deasupra apei pana în apropierea capului. Pentru a preveni scufundarea extremităţii cefalice când braţele se află deasupra apei, pacientul trebuie să relaxeze extensorii gâtului pentru o secundă sau două.